Într-o paradigmă socială care nu facilitează postura, un surprinzător efect de bumerang aduce adeseori acest concept în discuție. Adică, dacă ne mutăm de pe scaunul de la birou, pe scaunul din mașină și apoi încheiem ziua relaxându-ne pe canapea, este firesc ca și postura noastră să aibă de suferit.

În acest punct, intervine un discurs tipic care cere imperativ „corectarea” posturii. Iar remediile abundă, în toată gama de prețuri, de la „corset pentru corectarea coloanei”, la coliere pandativ smart care îți transmit un reproș în forma unei discrete vibrații atunci când începi să te cocoșezi în fața monitorului.

Consider însă că publicul merită mai mult decât atât. De aceea, în acest articol am să îți vorbesc despre cum este postura posibilă și o voi face strict din perspectiva nivelului de cunoaștere oferit de cercetările științifice realizate până acum în acest domeniu. Aceasta întrucât parte din filosofia Postural Alignment este și conceptul potrivit căruia îmbunătățirea unui „lucru” poate pleaca doar de la înțelegerea sa.

Postura noastră este controlată de sistemul nervos central . Pentru a nu complica lucrurile, ne vom referi  în continuare la postură ca și menținere în poziție verticală a corpului, fenomen cunoscut și sub denumirea de ortostatism. Controlul acestei poziții și implicit menținerea echilibrului în spațiu este rezultatul unei interacțiuni complexe între trei sisteme: sistemul vizual, sistemul vestibular și sistemul proprioceptiv.

Referindu-ne la sistemul vizual, există mai multe tipuri de mișcări oculare, în relație cu postura interesându-ne așa numitele mișcări  de fixație, urmărire și vergență – modificarea unghiului între cei doi ochi pentru a ne focaliza pe un obiect care se apropie sau se îndepărtează. Aceste mișcări sunt incluse în categoria mișcărilor psiho-optice. Atunci când un obiect ne captează atenția auditiv, olfactiv sau intrând brusc în câmpul nostru vizual suntem capabil să îl identificăm, urmărim sau să îl analizăm prin sacade oculare.

Interesant este faptul că în acest context, ochii funcționează nu doar ca un exo-senzor, grație retinei ci și ca un endo-senzor, prin musculatura care îi permite să se miște. Reflexul  oculo-cefalic, cunoscut și sub ludica denumire „ochi de păpușă” ne permite să menținem câmpul vizual stabil, la o mișcare bruscă a capului, stânga/dreapta sau sus. Într-o notă dramatică, doar pentru a sublinia importanța acestui reflex, testarea sa este utilizată și în diagnosticarea morții cerebrale.

Conexiunea între cei doi ochi și musculatura gâtului devine astfel evidentă. La fel de evident este și faptul că deficiențelela nivelului analizatorului vizual vor fi compensate prin mișcări ale gâtului. Acum este momentul să facem referire la un alt reflex și anume cel de îndreptare al capului. Putem chiar recurge la un mic experiment. Persoana care conduce experimentul va ghida gentil subiectului, împingându-i ușor, cu susținere, trunchiul, în ambele părți. Subiectului i se cere să mențină privirea spre înainte, obserându-se  capul, care va rămâne aliniat cu orizontul. Experimentul se poate relua și cu ochii închiși, efectul dorit fiind același.

În acest context, în atenția noastră intră sistemul vestibular, cel care informează creierul ce face corpul nostru chiar și atunci când suntem cu ochii închiși. Chiar dacă nu este o experiență prea plăcută, suntem capabili să ne deplasăm, pe întuneric, un plan înclinat. Ne vom păstra echilibrul și chiar dacă devine și mai anevoios, putem să ne ducem sarcina la capăt chiar și dacă suprafața pe care ne deplasăm nu este una netedă. 

Sistemul vestibular este format din două componente, trei canalele semicirculare, care prin structură, poziționare și faptul că sunt umplute cu un fluid, detectează mișcările de rotație ale capului. Accelerațiile liniare sunt detectate de două mici organe care cu siguranță ne sună cunoscut, utriculă și saculă. Ne putem adice aminte și de otoliți, microcristalele din carbonat de calciu, regăsite în acest fluid gelatinos și faptul că mișcarea acestora este detectată de celule cu cili aflate în cele  trei canale,utriculă și saculă.

Desigur, descrierea este foarte sumară, ceea ce ne interesează este că sistemul nervos central stabilește poziția capului primind și corelând toate aceste impulsuri, împreună cu informațiile primite din partea analizatorului vizual și receptorii de întindere de la nivelul gâtului. Astfel, corpul știe dacă întregul corp se înclină sau doar capul sau are loc o combinație între cele două mișcări. (Saladin, Kenneth S., 2011)

Merită menționat în acest punct fenomenul de dezorientare spațială, care apare în cazul piloților care zboară în condiții lipsite de vizibilitate. Într-o exprimare mai liberă, odată intrat într-un nor, poți sta efectiv cu capul în jos, fără a putea efectiv realiza acest lucru. Tocmai pentru a preveni acest fenomen, la bordul avioanelor există un aparat specializat denumit giroorizont care indică linia orizontului, iar zborurile comerciale se fac obligatoriu după instrumente.

Ajungem în acest punct și la sistemul  proprioceptiv. Poate ai auzit de multe ori expresia „o mașină se conduce în funcțiile de senzațiile transmise de șezut”. La fel, în zilele de pionerat ale aviației, atunci când nu existau instrumente sofisticate care sa indice poziția avionului atunci când se intra în nori, piloții experimentați îi sfătuiau pe cei novice: „fly by the seat of your pants”.

Propriocepția este simțul propriului corp, la nivel de poziție, mișcare și forță generată (Balasubramanian R, Santos, 2014, VTuthill JC, Azim E, 2018). Ne putem gândi la acest simț ca la suma informațiilor adunate de serie de „senzori” strategic plasați în mușchi, tendoane, articulații dar și piele. Acestui simț trebuie să-i „mulțumim” pentru momentele în care ne-am împiedicat sau am alunecat și ne-am restabilit miraculos poziția spațiu.

Mușchii striați integrează așa numitele fusuri care „citesc” modificările în lungimea mușchilor, tendoanele beneficiază de aparatul Golgi sau organul neurotendinos, specializat în înregistrarea schimbărilor de tensiune. Potrivit L.Kravitz(Ph.D, University of New Mexico), atunci când ridici greutăți, acest organ de simț îți „spune” cât de multă tensiune exercită mușchiul. Dacă există prea multă tensiune musculară, organul Golgi va împiedica mușchiul să creeze mai multă forță (prin intermediul unui arc reflex), protejându-te de o nedorită accidentare.

Ultimii, dar cu siguranță nu cei din urmă, sunt mecanoreceptorii , sensibili la presiunea mecanică. Ei se găsesc de la nivelul pielii, inclusiv în foliculii piloși, până în țesutul ligamentos. Cu privire la articulații, există patru tipuri de mecanoreceptori, care transmit rapid informația sistemului nervos central. Mecanoreceptorii de tip II, cu adaptare rapidă în contexte dinamice și prag scăzut de activare, alături de mecanoreceptorii de tip III, adaptare lentă în context  dinamice și prag ridicat de activare sunt considerați a fi cei mai implicați în propriocepție. (Michelson JD, Hutchins C.,1995).

Desigur, așa cum menționam și la începutul acestui articol, aceste informații sunt integrate cu cele colectate de sistemele vizual și vestibular. Astfel, este generată o reprezentare a propriului corp, care este chiar postura noastră , într-un anumit moment în spațiu și timp. Te așteptăm la studioul Postural Alignment pentru a descoperi cum poți antrena toate elementele sistemului de control postural, astfel încât să te poți bucura de cea mai bună versiune a posturii tale.